Vă spuneam zilele trecute într-o postare pe care am făcut-o pe pagina evenimentului că discuția pe care am avut-o cu Daniela și cu Simina a fost despre maternologie, integrare, normalizare. Aceste trei componente mi-aș fi dorit să le am atât în perioada dinaintea sarcinii cât și după primii doi ani după ce am născut. Această discuție mi-a adus în atenție partea emoțională a doctorilor și am înțeles de ce uneori ei nu ne pot privi cu empatie și ne învinovățesc fără să își dea seama, de anumite afecțiuni fizice ale copilului. Am realizat în urma acestui dialog că deseori doctorii se identifică emoțional cu copilul din fața lor și, ca om, este imposibil să nu te conectezi cu un copil atunci când îl vezi în suferință. Poate de aici și abordarea mai dură a unora dintre ei. Daniela și Simina mi-au spus că și-ar dori foarte mult ca în facultatea de medicină să existe măcar un curs care să pună în evidență importanța zonei emoționale, psiho-somatice și prin proiectele pe care ele le desfășoară își propun să aducă mai multă conștientizare în rândul medicilor. Am povestit despre presiunea socială de a fi mame perfecte, despre importanța creării unor retele de sprijin și a unor grupuri de suport adevărate în care găsim atitudinea suportivă fară judecată. ,,Oricât de bine ar ține mama să dea bine în societate, copilul verbalizează fizic, prin tulburări gastro-intestinale, constipație, dermatite atopice sau bronșiolite ceea ce tu ții secret în viața ta, înăuntrul tău și nu vrei să spui la nimeni. Copilul își salvează mama prin toate suferințele pe care el le are. Dacă mama n-ar primi acest ajutor nevăzut de la copil în neputintele ei, foarte posibil mama ar ajunge să aibă boli grave. Ca să ajutăm copiii trebuie să ne întoarcem la mame, să le privim cu multă delicatețe, indulgență, să facem magia ca ele să își deschidă ușile, geamurile și să vină catre noi, să comunice tot ce țin ascuns pentru a nu fi judecate.”
