Maternitate psihică-naștere
psihică-dificultate/suferință maternă
Maternologia se adresează mamei şi nou-născutului împreună, căci împreună trebuie să stabilească o legătură de securitate, căldură şi fericire.
Maternologia se ocupă de modul în care se construieşte treptat această legătură, astfel încât din naşterea copilului să se facă naşterea psihică efectivă a acestuia.
In viaţa sa prenatală copilul a înregistrat şi integrat armonia firească a vieţii intrauterine, deci s-a obişnuit cu totalitatea vieţii.
Postnatal mama este cea care asigură prin prezenţa ei psihică, afectivă, simbolică, continuarea totalităţii vitale şi dă astfel copilului dorinţa de a se naşte, de a se
deschide către mamă, către semeni. Cu atât mai mult, cu cât şi ea regăseşte dorinţa de totalitate vitală, dat fiind că a dorit copilul şi l-a purtat.
Maternitatea psihică este acea dimensiune de schimb reciproc şi de împărţire într-un univers de totalitate pe care şi-l creează împreună mama şi copilul în cadrul
unui adevărat ciclu al dăruirii.
Suferinţa apare la mamele care se aşteaptă să-l iubească şi să-l poată îngriji pe copil în mod spontan, şi la care acest lucru nu se întâmplă, ceea ce dovedeşte indirect originea psihică a maternităţii umane.
O femeie care nu simte la naştere un sentiment de fericire dincolo de orice cuvinte, care se revarsă şi îi aduce lacrimi în ochi, crede că a ratat esenţialul. Şi acest lucru este foarte greu de mărturisit chiar şi ei însăşi, e aproape imposibil. Atunci cum să spună acest lucru altora, soţului sau medicilor? Ea se teme că numai şi faptul de a o spune ar face şi mai real sentimentul de care suferă atât de mult.
De fapt, această suferinţă nu se manifestă. Manifestarea sa specifică este în mod paradoxal faptul că mama îşi reprimă orice manifestare, fiindu-i teamă să nu
clacheze şi să nu-i alunece terenul de sub picioare. De aceea caută modalităţi de a le exprima indirect: copilul plânge, nu mănâncă bine, nu bea destul, are bube etc.
Este indirect un apel la pediatru, pentru ca dificultatea maternă să fie deplasată către ceva explicabil prin dificultăţile copilului, pentru ca el să fie tratat. Aceasta
îi permite mamei să găsească ca prin minune o poziţie de îngrijitoare, în lipsa unei înclinaţii naturale către maternitate.
Dificultatea mamei se va cicatriza într-o afectare profundă a identităţii de mamă, pentru că, neputând fi într-un ciclu pozitiv de dăruire cu copilul, se va identifica cu o imagine negativă.
De asemenea, neavând o legătură profundă cu mama, copilul riscă să aibă o naştere psihică insuficientă, care poate ajunge să se manifeste chiar şi prin boli ale naşterii.
Prin urmare, mama şi copilul intră într-un ciclu al suferinţei care poate evolua până la maltratare. Este de datoria medicinii să evite acest lucru, aşa cum evită naşterile dificile, traumatice sau mortale.
Terapia în maternologie este specifică, fiindcă nu se pune problema de a preda comportamentul matern pozitiv sau de a da lecţii mamelor. În acest domeniu metodele spontane sunt cele mai bune. În orice caz, ele nu trebuie să fie medicamentoase, ci psihologice, individuale sau de grup, şi să permită îngrijirea mamelor în dificultate în cadrul relaţiei lor cu nou-născutul şi în prezenţa tatălui.
Sursa : www.maternologia.ro